EUROPA – federație, confederație, uniune statală – provocarea de a fi unită.

Iată că în plin proces de separare a UK de UE, în contextul unor negocieri cu relevanță în ceea ce privește situația post Brexit a cetățenilor europeni în UK și a cetățenilor britanici în UE, dar și a acordurilor de liber schimb între cele doua părți, premierul Theresa May a coagulat toți membri UE într-un deziderat comun.

Mă refer la poziționarea tuturor statelor UE în raport de Rusia pe fondul suspiciunilor, negate de liderul rus Putin, de utilizare a substanțelor chimice de proveniență militară ruseasca pe teritoriul uniunii
Așadar, atentatul împotriva ofițerului de informații rus Seghei Skripal și a fiicei sale Iulia a devenit motivația unei negocieri în ceea ce privește poziționarea UE față de acțiunile Rusiei.
Ce ar fi de înțeles în linii mari din acest atentat la viața unui ofițer de informații rus, mai ales că nu este singular – a se vedea cazul Litvinenko? Rusia, pentru a abate atenția de la neputința de a-și fideliza ofițerii de informații, dar și pentru a-și arăta puterea și relevanța statală peste granițe, foarte probabil a organizat atentatul pe teritoriul UK. Astfel, Rusia a reușit ce și-a propus, să își demonstreze forța în antiteză cu vulnerabilitatea unui stat al UE, concomitent cu pedepsirea propriului ofițer, considerat trădător în țara sa. Un mod de a atenționa că dacă Rusia poate puțin, cu siguranță poate și mai mult.
Până la urmă, nu motivația reacției UK și politica Rusiei e subiectul abordării pe care vreau să o aduc în atenția cititorului, ci existența unei rațiuni care a generat unitate și consens în rândul celor 28 de state membre, indiferent de relațiile bilaterale singulare avute cu Kremlinul. S-a concretizat un moment în care orgoliile statale au dispărut. Deci, se poate.
Evenimentul a motivat statele membre UE să negocieze și să ajungă la un consens într-un domeniu sensibil și abordat în cadrul larg de obicei. Abordarea largă în materie de acorduri pe spațiul apărării comune și securității statale în UE a fost mereu motivată de existența acordului bazat pe apartenența la structura de apărare euro-atlantica. Fiecare stat și-a prezumat securitatea bazat pe prevederile art. 5 din Tratatul Nord-Atlantic, capacitatea și disponibilitatea militară a SUA fiind definitorii pentru fiecare membru NATO.
O strategie militară comună statelor europene comunitare ar face aproape desuet Tratatul NATO și ar aduce în jocul strategic un nou participant pe piața securității mondiale. Poate că negocierea poziționării statale în NATO ar deveni o repoziționare a UE prin reprezentare unică, cu timpul, putând deveni o alternativă a puterii militare a SUA. Ar fi de luat în calcul în contextul declarațiilor date de președintele american Donald Trump, susținător al strategiei economico-militare în detrimentul celei de securitate militară distribuită în mod egal indiferent de capacitățile și capabilitățile fiecărui membru NATO.
Condițiile geostrategice actuale atestă faptul că tratatul, datat în anul 1949, nu asigură securitatea imediată a statelor membre UE, iar până la acțiunea partenerilor nord-atlantici fiecare în parte și uniunea în ansamblu, trebuie să își asigure propria apărare.
Initiațiva Theresei May, definită pe linii strategice de apărare până la nivel de război cibernetic, este pe cât de lăudabilă pe atât de admirat prin reușita implementării unui deziderat comun într-o uniune europeană dezbinată de interese economice și de eroziunea presiunilor pe leadershipul politic al statelor care își arogă capacitatea și îndreptățirea, Germania, Franța, Anglia.

Probabil consensul politic va fi urmat și de măsuri menite să întărească securitatea statelor membre UE.

Normalitatea ar fi să se concretizeze consensul în acorduri și tratate care să definească înzestrarea militară, strategia de apărare, leadershipul, identitatea unională în raport de apartenența NATO a fiecărui stat membru UE.
Însă, indiferent de continuitatea și aplicabilitatea consensului de securitate, statele membre UE au reușit să fie cu adevărat o uniune federativă. De apreciat inițiativa și efortul Theresei May.
Dar, rămâne întrebarea dacă, cu sau fără UK în UE, statele membre UE vor reuși să își adune forțele și să facă un deziderat din politicile economice și sociale ale uniunii în detrimentul intereselor singulare, statale și ale unor așa-zise uniuni zonale. Dacă dezideratele politicilor interne ale UE vor avea consens în a-și atinge scopul unional făcând abstracție de barierele impuse de limbă și cultură, atunci timpul va fi singura variabilă în a deveni o putere la nivel global atât din punct de vedere economic, cât și ca furnizor de securitate.
Din păcate, prezentul atestă faptul că la nivelul fiecărui stat există forțe anti UE, forțe naționaliste, precum și alte probleme care prioritizează interesele proprii în raport de cele ale unei Uniuni Europene puternice. Migrația, politicile socio-economice, religia, multiculturalitatea, xenofobia, terorismul etc, sunt probleme care, împreună ori separat, afectează fiecare stat membru UE. O analiză aferentă fiecărui stat din cele 28 componente ale UE ar presupune o expunere mult prea largă. Mă voi rezuma în câteva întrebări, cu răspuns aproape cunoscut, la România fiind țara în care trăim intens în fiecare zi.
Cât timp, câtă disponibilitate sau interes își poate manifesta România față de dezideratele UE la nivel consensual dacă în interior problematicile socio-politice au creat falii aproape imposibil de unit?
Care politician român poate coagula societatea româneasca în jurul unui deziderat comun prin implicarea consensuală a propriului popor? Avem Centenarul și nu a putut fi adus ca deziderat consensual pentru societatea româneasca. Care deziderat ar putea fi perceput atât de intens emoțional încât să genereze comuniune și consensualitate în România? Ani de zile necazurile i-au unit pe români, indiferent de naționalitate, dar doar aspectele negative pot uni românii?
Pentru noi, esența dilemei este și va fi însă poziționarea României în actualul context militar geo-strategic, capacitatea politică și economică de a fi partener strategic al UE în vecinătatea Rusiei și la granița uniunii.
Un lider puternic și credibil poate aduce consensualitatea unui deziderat național, exemplul liderului Theresa May într-o construcție mult mai complexa decât un stat național fiind demn de urmat. Premierul UK a reușit la nivel unional, deci poate fi exemplul și motivația necesară pentru definirea europeană ca uniune a unor state ce își pot asuma structuri instituționale comune bazate pe scopuri comune.
Dacă m-aș limita la meritul premierului britanic aș limita ori trunchia concluzia unui eveniment cu adevărat european. Merite similare aparțin și celorlalte mari puteri din UE, liderilor acestora, Macron și Merkel, ambii susținători ai unei inițiative memorabile.