Constantin Brâncuși, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, ceva ce omul a căutat dintotdeauna, o scară la cer:Coloana infinitului. Infinită a fost iubirea lui Brâncuși pentru România și pentru artă. Pentru un timp infinit numele său se va identifica cu cel al țării noastre. De la un copilaș bătut cu nuiele de tatăl său a ajuns unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului al XX-lea. A mers 2000 de kilometri pe jos, și-a ars mâinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea și boala, pentru ca în final el însuși să afirme:„Opera lui Brâncuși nu este o expresie locală, ea este esența celei mai înalte expresii a purității universale și va rămâne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece.” Se pare că eternitatea chiar s-a născut la sat. În România. În Gorj.
Pionier al sculpturii moderne abstracte. Lucrările lui în bronz și marmură sunt caracterizate printr-o formă pură, elegantă și reținută și printr-o finisare rafinată. Pasionat sculptor în lemn, a realizat numeroase sculpturi în lemn, adesea de inspirație folclorică, și a sculptat adesea prototipuri în lemn pentru lucrări executate mai târziu în alte materiale. El este cel mai bine cunoscut pentru sculpturile sale abstracte de capete ovoidale și păsări în zbor. În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobița din comuna Peștișani, județul Gorj, vedea lumina cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuși.
Tinerețea și primele lucrări
Părinții lui Brâncuși, Nicolae și Maria Brâncuși, erau țărani. La fel ca alți copii de țărani din acea vreme, Constantin nu a mers la școală. De la șapte ani a lucrat ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând pentru alții, în Munții Carpați. Acesta a fost momentul când tânărul păstor a învățat să sculpteze în lemn, o artă populară în România rurală, folosită pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză și fațade de case, toate împodobite cu gravuri. Stilul acestor ornamente avea să influențeze numeroase lucrări ale lui Brâncuși. În preferințele sale, în port și în stilul de viață, el a păstrat până la moarte simplitatea originilor sale.
La nouă ani, Brâncuși a mers la Târgu Jiu, pentru a căuta de lucru. Mai întâi a lucrat într-o vopsitorie; doi ani mai târziu a lucrat pentru un băcan din Slatina; apoi într-o cârciumă din Craiova, principalul oraș din Oltenia, unde a rămas câțiva ani. Şi-a păstrat gustul pentru lucrul în lemn și s-a implicat în proiecte de sculptură elaborate. Performanțele lui au atras atenția unui industriaș care, în 1894, l-a adus la Şcoala de Arte și Meserii din Craiova. Pentru a rămâne la această şcoală, Brâncuşi a trebuit să învețe singur să scrie și să citească.
Brâncuși vine la București, unde urmează cursurile Şcolii de Belle Arte. Pentru acestea, el trebuie să vândă partea sa de moștenire unui dintre frați. Constantin Brâncuși este un elev model. Cu toate că este atras de către operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, el studiază cu seriozitate modelajul și anatomia, absolvind în numai 4 ani cursurile a căror durată era de 5 ani. El se face remarcat încă din primul an al studenției, când realizează Bustul lui Vitellius. Lucrarea, care reprezenta un bărbat fără piele, redându-i-se în detaliu fiecare mușchi, primește medalia de bronz și este expusă la Ateneul Român, în 1903. Lucrarea se găsește în prezent la Muzeul de Artă din Craiova..
În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuși a fost atras de faima lui Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la București. Teoriile îndrăznețe ale lui Rodin au trezit entuziasmul avangardei și indignarea academicienilor. Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brâncuși curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă dincolo de granițele țării și se hotărăște să plece la Paris. Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuși primește prima lui comanda a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila. Sculptura este expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar din București. Lucrarea nu a mulțumit consiliul care a dat comanda, și din care făcea parte profesorul său, Dimitrie Gerota. Mulți era nemulțumiți de felul în care Brâncuși redase trăsăturile faciale ale generalului Davila, sau de poziționarea epoleților. Dezamăgit de reacția consiliului, artistul pleacă fără a mai primi și restul de bani, și decide să meargă la Paris pe jos. O mare parte din călătorie a făcut-o pe jos, cu geanta la spate și a trebuit să își vândă ceasul ca să plătească barca pentru a traversa lacul Konstanz. A ajuns la Paris în iulie.
Brâncuși a fost admis la École des Beaux-Arts, unde a intrat din nou în atelierul unui sculptor academist, Antonin Mercié, care se inspira în lucrările sale din sculptura florentină renascentistă. Brâncuși a lucrat cu el doi ani, dar, pentru a-și câștiga existența, a avut ocupații neobișnuite. Comenzile de portrete de la câțiva compatrioți l-au ajutat de asemenea, în vremurile dificile.
Evoluția lui Brâncuși în Franța
În 1906 a avut prima expoziție la Paris, în Salonul sponsorizat de stat, apoi la Salon d’Automne. Cu un spirit destul de clasic, dar care exprima o mare energie, primele sale lucrări au fost influențate de viguroasa operă a lui Rodin. Pentru a se distanța de această influență, Brâncuși a refuzat să intre în atelierul lui Rodin, deoarece, a spus el: „La umbra marilor copaci nu crește nimic”. Din 1909, Brâncuși își stabilește domiciliul și atelierul pe strada Montparnasee. Celebra adresa, Rue de Montparnasee, 54 a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru toți artiștii. În 1907, primește din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creație a formei simplificate brâncușiene: Rugăciunea. Sculptura, reprezentând o fată care îngenuchează pentru a se ruga, este un monument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău. În 1908, Brâncuși realizează prima lucrare care nu este influențată de moda europeană sau stilul lui Rodin, Sărutul. Tehnica lui Brâncuși, cea a cioplirii directe, a făcut senzație în rândurile artiștilor de la începutul secolului al XX-lea. El a adus din mâinile gospodarilor cioplitori în lemn, direct în atelierele din Paris, uneltele copilăriei. În 1909, Brâncuși revine în România, unde în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură și arhitectură” primește premiul II ex aequo, împreună cu Păciurea și Steriadi. Drumul formelor simplificate evoluează în 1912 cu celebra “Măiastră”, lucrare din bronz al cărui nume este dat de o pasăre ce aparține mitologiei populare românești. Acesteia îi urmează încă 28 de versiuni, până în 1940. Drumul sculpturii abstracte în secolul al XX-lea este deschis de Brâncuși, cu o sculptură din bronz 
șlefuit, având ca temă de inspirație tot pasărea. Pasărea în spațiu redă esența zborului și infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte. Atelierul său din Montparnasse era mereu plin de tineri artiști, iubitori ai artei, sau prieteni. Brâncuși era scump la vorbă. Când primea vizitatori în atelierul său, lucru care era la modă în acea vreme, nu ținea discursuri despre sine sau despre artă, însă când era provocat ținea să sublinieze ideea că arta Renașterii a fost un măcel, iar artiștii nu trebuie sa se întoarcă nicicând la acele idei. Din 1913, Brâncuși expune și în Statele Unite ale Americii. Expune la Salon des Indépendants din Paris şi la Armory Show din Boston, New York şi Chicago în același timp, unde stârnește admirație cu celebra sculptură Domnişoara Pogany. În 1914, sub influența Marelui Război care îi accentuează dorul de casă, el revine la prima iubire: lemnul, pe care îl folosește ca materie primă pentru Fiul risipitor. Cu gândul la casa părintească și la plaiurile mioritice, în 1918, Brâncuși realizează celebra Coloana infinitului, inspirată de stâlpii gospodăriilor românești. În 1937 și 1938 vine în România pentru inaugurarea complexului de la Târgu Jiu, alcătuit din noi versiuni din oțel, mult mai mari ale operelor Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ansamblul a fost menit să preamărească „memoria eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de întregire” în luptele care s-au purtat de-a lungul râului Jiu în Primul Război Mondial. Devine unul dintre cei mai importanți artiști din întreaga lume în prima jumătate a secolului al XX-lea. După ce lasă moștenire României simbolul geniului său infinit, el se retrage în atelierul său din Paris. Dorul de țară îl mistuie încontinuu. Brâncuși se întoarce cu melancolie către rădăcinile românești. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă și în lucrările sale. În Franța fiind, el ține legătura cu compatrioții din România, care îl pun la curent cu noutățile vieții culturale de aici. În 1944, el trimite un text către ziarul Gândirea- o declarație de dragoste către țară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicație a cuvântului dor, unic în lume, o explicație ca un plâns de jale. „ Patria mea este pământul care se-nvârtește, briza vântului, norii care trec.”
Constantin Brâncuși, românul revendicat de francezi, se stinge din viață pe 16 martie 1957 și este înmormântat în cimitirul Montparnasee din Paris. Atelierul său este găzduit integral de către Muzeul de Artă Modernă din Paris.
“Duceți-vă la noi, în România, să vedeți oamenii, costumele, locurile (spațiul românesc). Duceți-vă să vedeți ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu!” Constantin Brâncuși
