Viaţa lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme: nedisciplinatul adolescent miop, care şi-a luat cu greu corigenţele, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor din SUA, iubit de hipioţi.
Renumele şi, nu întâmplător, numele lui Eliade se aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade Rădulescu. În realitate, nicio asemănare de sânge. Tatăl lui Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia, îşi schimbase numele în cinstea scriitorului.
Mircea era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui Gheorghe, „un flăcău tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă“, şi ai Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă“. S-a născut primăvara, într-o zi, spunea el, norocoasă: 13 martie 1907. Învaţă la şcoala de pe strada Mântuleasa, deşi nu a locuit niciodată acolo, aşa cum a lăsat impresia în cărţile sale. „Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, «Ţara noastră se numeşte România»“, îşi aminteşte Eliade în „Memorii“.
Drama adolescentului miop
Nu era nevoie decât de imboldul dat de cartea de citire a fratelui său, Nicu, în care învățase numele județelor, în care aflase despre Daniel Sihastrul și despre Mănăstirea Neamțului, pentru ca apoi să descopere, în bibliotecă, volume intitulate „roman“. Bucuria pentru cărțile descoperite, atent așezate pe rafturi, se transformă însă într-o catastrofă. Părinţii săi primesc sfatul învăţătorului: să nu-l lase să citească prea mult fiindcă are ochii slabi. Cu toate acestea, dioptriile creşteau mai repede decât avea timp să-și schimbe lentilele. Iar medicul nu avea o soluție încurajatoare: nu trebuia să-și obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aș fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.“, îşi aminteşte Eliade despre defectul care avea să poarte titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale.
Pianistul fără viitor
Cu cât tânărul Mircea voia tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de pianist. Exersa cel puţin două ore pe zi. Nu reuşea, oricât de mult ar fi repetat, să reţină o melodie. Nu conta, pentru că „viitorul mare pianist“ trebuia să se pregătească de concert. „Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de rude şi prieteni de familie. Am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu şi Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, şi asta m-a descurajat.“
Corigențe la română, franceză și germană
Eliade nu era un elev silitor. Nici în școala primară, nici la liceu. Nu înțelegea de ce trebuie să-şi pregătească temele pentru şcoală, de ce trebuie să învețe gramatica limbii franceze, „o disciplină absurdă și ineficace“, de ce trebuie să parcurgă manualul de limba română pe care oricum îl citise cu mult timp înainte să fie la liceu. Era interesat doar de zoologie, așa că petrecea zile întregi căutând plante şi insecte. Măcar venea acasă cu borcane pline cu șopârle, broaște și tritoni. Rămâneau însă corigenţele. La română, franceză şi germană. Într-un singur an! Eliade era un elev nedisciplinat și dezmățat, dar era strălucit. „Ei mă cred o haimana şi sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!“, şi-a spus Eliade. Restul e istorie.
Eliade se convinge cu greu că nu va ajunge un bun chimist așa cum spera în liceu, că îi lipsesc orele de latină, că şi-ar fi dorit ca el să scrie „Un om sfârșit“, și nu Giovanni Papini. Alege Facultatea de Litere şi Filosofie din București, unde se împrietenește cu colegii Haig Acterian și Constantin Noica, dar și cu Nae Ionescu, „mai mult decât profesorul meu favorit, maestrul meu, ghidul“. Reușește să-l viziteze și pe Papini, care-l aștepta cu țigara în colțul buzelor. „Era mai urât decât mi-l închipuiam, dar m-a impresionat grosimea lentilelor“. Îl fascinase.
Istoria unei iubiri neîmplinite: Mircea Eliade şi Maitreyi Devi 20 noiembrie 1928
Proaspătul absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București pleacă din Alexandria până în India cu un vapor. Îi fusese aprobată cererea de a studia filosofia indiană și limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, la Calcutta. Într-o scrisoare cu timbru indian, maharajahul Manindra Chandra Nandy din Kassimbazar îl invita nu pentru doi, ci pentru cinci ani. Peste puțin timp, Eliade se mută în locuința mentorului său, cu care dezvoltase o relaţie foarte bună. Era de-al casei. Acolo o cunoaște pe Maitreyi, fiica mai mare a lui Dasgupta, care i se pare urâţică „cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt“.
Pentru a se înțelege mai bine, el a început să o înveţe franceza, iar ea, tânăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu lecţii de bengali. Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi așa de tare că era hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii dintre cei doi este primită cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l gonește pe Eliade din casă. Îi interzice și lui Maitreyi să-l mai vadă. Pleacă în Himalaya unde trăiește pentru câteva luni în sihăstrie. „Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. “ În 1933, la un an de la revenirea în țară, Eliade începe să-și pună pe hârtie experiența indiană, în romanul „Maitreyi“. „După vreo două săptămâni, Isaia Răcăciuni m-a chemat la editură să-mi spună că, spre marea lui uimire, vânzarea mergea destul de prost. «Poate că cititorii ezită din cauza titlului», a adăugat. Nu știu cum să-l pronunțe și le e rușine să intre într-o librărie și să ceară o carte arătând-o cu degetul… “, povestește scriitorul în „Memorii“. În scurt timp, cartea devine un succes național și mai apoi internațional, făcând ea însăși istorie. Istoria unei iubiri neîmplinite. În 1972, „Maitreyi“ a lui Mircea Eliade cere un drept la replică. Va scrie și ea o carte: „Dragostea nu moare“.
Iubirile lui Mircea Eliade nu au fost numai imposibile. După prima căsătorie, cu Nina (moare în 1944), se căsătorește cu Christinel, cu care trăiește până în ultima zi, pe 22 aprilie 1986. Își petrec viața la Chicago, acolo unde Eliade este profesor universitar de istorie a religiilor, și fac vacanțele la Paris, cu prietenii lor dragi, Emil Cioran și Eugen Ionescu, și în Olanda, cu nepotul lui Eliade, Sorin Alexandrescu.
Sfârșitul lui Eliade
În 1986, biroul lui Eliade, cu manuscrise, corespondenţe şi lucrări, este distrus într-un incendiu. La scurt timp, face un atac cerebral, care-l ţine la pat. Este din ce în ce mai slăbit și la ora 9.15 pe data de 22 aprilie, Eliade adoarme definitiv pe patul de spital cu o carte în mână.