Fără să înțeleg în întregime complexitatea cauzelor ce stau la baza divizării societății românești actuale, am imaginea unității noii ciocoimi și contradicțiile plebei plină de nevoi pe măsura propriilor aspirații. O plebe divizată de interesele ciocoilor mediatizați excesiv. Dat fiind faptul că factorii care influențează fisurile sociale se extind în toate palierele societății, cauzele sunt multiple și s-au radicalizat în ultimul timp pe fondul intereselor divergente ale liderilor politici care diriguiesc puterea ori reprezintă fragila opoziție.
Ce se resimte din plin este profunzimea fenomenului.
Puținii ani de democrație ne-au oferit experiențe multiple. Am înțeles că extremele definirii structurale ale vieții politice la un moment dat dăunează societății prin inconsecvență ori autoritarism – SIC – legitimat de alegeri democratice. Dau un nou sens ciocoimii moderne. Am avut experiența provizoratului inconsecvent al unei guvernări minoritare sau tehnocrate, iar prezentul ne oferă o guvernare legitimă, definită prin refuzul negocierii cu o opoziție fragilă și divizată de modalitatea în care inițiază compromisul politic.
Societatea civilă este doar victima dezechilibrului politic generat de propriul vot, de cele mai multe ori bazat pe promisiuni neonorate ori puse în aplicare trunchiat. Nu cunosc psihologia mulțimilor, dar efectul este evident atât timp cât aceleași promisiuni, mai exact minciuni, electorale își produc aceleași efecte. Individual trebuie să fii foarte prost să crezi că aceleasi cauze pot produce efecte diferite. Ca grup social, iată că se poate să ai așteptări diferite de la aceiași oameni, aleși în virtutea acelorași minciuni electorale. Interesant, nu?
Normalitatea ar fi sancțiunea politică pe viață când ne referim la lideri politici, dar și reacția ciclică asupra formațiunii politice care a generat lideri mincinoși până la momentul când va propune lideri noi, lideri care să garanteze schimbarea și irepetabilitatea greșelilor trecutului. Ar fi normalitatea desprinderii de retardul ciocoiesc care siluiește neamul românesc și prezentul transformat în trecut.
Revenind în actualitate, ce avem? Lideri vechi, partide vechi, promisiuni vechi. Un Dragnea vechi și nou totodată, lider al unei fomațiuni politice ce pare straină de el, dar care este prea slabă să își propună antidotul pentru că de profilaxie nu mai poate fi vorba. E prea tarziu. Un Tăriceanu mereu aflat în zona puterii, indiferent de natura compromisului. O opoziție lipsită de lider cu viziune, dar orbită de dorința de putere. Aceiași ciocoi, indiferent de vremuri, cu aceleași moravuri lipsite de respectul față de propriul popor.
Actualitatea repetitivă este esența societății divizate de interese personale mărunte, marcată aproape centenar de un obiectiv măreț în jurul căruia s-a format unitatea poporului român. Nu am să înteleg niciodată de ce poporul meu își irosește resursele an de an în războaie politice derizorii, și doar la distanțe de generații își poate uni forțele pentru un proiect de țară măreț. Singura explicație posibilă se rezumă la calitatea liderilor politici, încovoiați de propria ciocoime.
Încă suntem prizonierii tarelor fanariote și ai exponenților acelei lumi. Câteva citate din opera literară a scriitorului Nicole Filimon, Ciocoii vechi și noi, reliefând actualitatea anilor de la jumătatea secolului XIX. Eu voi inșirui câteva citate, iar cititorul poate înlocui personajele Fanarului românesc cu actualii politicieni.
Fac doar precizarea principalelor personaje cu atributul calităților sau defectelor ce îi definesc.
Dinu Paturică, arivist, slugarnic, dispus la orice compromis pentru avere și funcție.
Andronache Tuzluc, același ciocoi, dar deja îmbogațit prin înșelăciune, corupție și asuprirea celor nevoiași. Principalul sfătuitor al lui Caragea Vodă.
Gheorghe, un angajat model, un funcționar dedicat și credincios oamenilor și valorilor creștine.
Chir Costea Chiorul, omul bun la toate în a rezolva treburile murdare în schimbul unui comison.
Chera Duduca, profilul femeii care își folosește farmecele pentru a parveni și a-și sărăci ibovnicul.
,,Omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere.”
,,Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!”
,,Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebește de omul onest.El nu se pronunță definitiv pentru nici o doctrina politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept și nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele și partidele în folosul sau.”
,,Amorul de patrie, libertatea, egalitatea și devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rostește prin adunări publice și private; dar aceste virtuți cetățenești, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voiește a se sui la putere; și uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini și primește de la dânșii posturi în țara sa. Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mișeliile, a suferit toate umilințele și a declamat, fără de a le simți, toate virtuțile din lume, ciocoiul își ridică masca ipocriziei de la ochi și se arată lumii în mizerabila și urâcioasa nuditate a sufletului său celui mic.”
,,Ciocoiul este totdeauna și în orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat de o ambițiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiunilor sale.”
,,Libertatea presei îl supără, căci descoperă inechitățile vieții sale și nu-l lasă să despoaie de averi pe stat și pe particulari; funcțiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate și, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, își recrutează un ciocoi tot de calibrul său și speculează printr-însul pâinea nenorociților funcționari.”
,,Fanariotul nostru exploată cât se putu mai bine postul de cămăraș, iar când văzu că în cămară nu mai rămăsese nimic de furat, cumpără mai întâi calemul vinăriciului, al oieritului și mai în urmă huzmetul spătăriei; și astfel, unindu-se cu hoții și tâlharii de drumuri, despuie țara în toate modurile mai mult de trei ani, până ce își cumpără vreo zece moșii, câteva familii de țigani, case, vii și altele; iar după aceea izbuti, tot prin intrigă și baseță, a deveni mare postelnic.”
,,Se zice că hoții și tâlharii sunt superstițioși și fără curaj la lovirile soartei. Nu știm până la ce grad poate fi adevărată această maximă; știm numai că Păturică, acel om de fier care în furia ambițiunii sale disprețuise mustrarea de conștiință și chiar pe Dumnezeu, acum devenise atât de fricos, încât cel mai mic zgomot îl făcea să tremure.”
Iată-ne dezbinați ca în vremurile fanariote de averi, funcții și alte mărunte și vremelnice lucruri, lăsați în voia sorții de lipsa unor lideri morali care ar putea să dea contur societății unind-o în fața provocărilor interne și mai ales externe ce macină Europa și lumea în egală măsură. Iată-ne lipsiți de perspectiva căldurii emanate de unitate în deziderate comune esențiale pentru prezentul și viitorul României. Iată-ne în Fanarul modern, dar într-o altă fază a ciclicității sale.
Din pacate… Iată realitatea centenarului lăsat moștenire de lideri rătăciți în istoria neamului.
Voi încheia tot cu un citat din opera ciocoimii noi și vechi, mereu aplicabilă în România, atunci când Caragiale este absent, deși completitudinea celor doi autori este esența ororilor suferite de acest popor prin expunerea relelor societății la nivel de lege.
,,România, această țară mănoasă și împodobită de natură cu toate darurile, a fost ursită de soartă să sufere toate relele fizice și morale: cutremurele de pământ, inundările râurilor, epidemiile omorâtoare, incursiunile ordelor barbare, jafurile domnilor fanarioți; toate aceste flagele pustiitoare păreau create de fatalitate numai ca să nimicească această nenorocită țară. Dar ea a rezistat cu bărbăție la toate loviturile și a mers pe calea însemnată ei de provedință, purtând pe umeri crucea martirului ca mântuitorul lumii.”
Eu aș prefera personajul principal din opera Titanic Vals de Tudor Mușatescu. Spirache. E o alternativă la ceea ce ne oferă Fanarul.
Spirache: ,,Fraților, viu în fața voastră pentru prima dată, ca să rog să m-ascultați (…) Vă rog să nu mă votați!(…) Să nu mă votați fiindcă nu merit să intru în parlament pentru că eu n-am facut nimic pentru voi și nici n-am să pot să fac. De ce să vă mint și să vă înșel buna voastră credință?”
Kalimera, Kalispera, Kalinitha!!!
