Dispariția sentimentului de acasă
Odată la doi ani minim venim în vacanță în România, cu copiii noștri, pentru a petrece timp cu familia extinsă, pentru a respira aerul locurilor natale și, mai ales, pentru a insufla un aer românesc copiilor noștri. Copiii noștri care, chiar dacă nu simt încă foarte românește, sunt exaltați de vacanțele în România. Adoră libertatea pe care o resimt alergând prin pădurile noastre după castane, culegând legumele proaspete din grădinile mătușilor sau vorbind cu puii și găinile bunicii!
De fiecare dată când venim în țară am acel sentiment de „mă întorc acasă”. Trăiam acest sentiment și atunci când veneam de la Timișoara, studentă fiind, sau mai devreme, de la Vâlcea, unde mi-am făcut studiile liceale. Admirăm tăcuți din mașină cum se perindă diferitele tipuri de peisaje pe lângă geamuri, oferindu-ne un adevărat curcubeu al culorilor. Și de fiecare dată ajungem la Târgu Jiu plini de voie bună și energie, chiar și după câteva zile de perindări prin Europa. Primul gând pe care-l avem noi, părinții, este să dăm „o tură” prin oraș, să bem o limonadă cu mentă la una dintre cele câteva terase de pe centru (cam puține, dar asta e altă poveste) și să ne bucurăm de revederea locurilor noastre dragi.
Nu știu ce s-a întâmplat, dar anul acesta, aproape cu același ritual ca de obicei, făcând acea „tură” prin centrul orașului meu natal, am avut o revelație tristă: sentimentul de „acasă” parcă dispăruse. S-a evaporat! S-a golit! Și am rămas marcată de această revelație. Mă tot gândesc de atunci cum aș putea explica faptul că reîntâlnirea cu orașul meu natal m-a lăsat atât de … indiferentă.
„Să fie oare pentru că s-au scurs atâția ani de când am plecat?”, mi-am zis.
Poate! Dar eu am fost mai tot timpul plecată din orașul meu! Deci nu prea poate fi considerată cu adevarat o justificare………După multe frământări, am realizat ce mi se întâmplă. În ultimii ani, atât eu, cât și soțul meu, am fost foarte conectati la realitatea și actualitatea din Gorj. De ce? Pentru că ne pasă. Pentru că familia noastră trăiește acolo. Pentru că vrem să continuăm să ne mândrim cu locurile natale. Pentru că observăm că lucrurile nu evoluează pozitiv, ci, mai degrabă…negativ! Așa că, ne implicăm cum putem, cu atât mai mult cu cât avem probabil o viziune diferită acum, când avem termeni de comparație prin prisma experiențelor personale și profesionale din trei țări europene.
La Piovra Gorjenească
Sentimentul pe care l-am avut însă în această vară, în timpul diferitelor discuții pe care le-am purtat cu diverse persoane, este acela că în Gorj se rejoacă filmul LA PIOVRA! Cei din generația mea ar trebui să-și aducă aminte despre acest film, în care Comisarul Corrado Cattani aleargă pe parcursul a 48 de episoade pentru a descâlci caracatița Mafiei italiene.
Exact acesta a fost sentimentul meu despre ceea ce se întâmplă în momentul actual în Gorj. Caracatița gorjeană a crescut atât de mare, și-a întins tentaculele atât de departe, încât vrei – nu vrei ajungi probabil la un moment dat să fi absorbit undeva între ele.
Caracatița-păianjen
Fără a dori să fiu tendențioasă, pare-se că ochii caracatiței se află undeva în zona politicului, acolo unde nume deja „istorice” capătă valențe de perpetuitate, transferându-se de la o generație la alta. Cu greu, caracatița gorjeană acceptă ochi noi, care luptă să devină parte din întreg. Organismul caracatiței acceptă sau respinge noii ochi, ca și cum ar fi vorba despre o grefă. Și, ca o curiozitate chiar și pentru o caracatiță, ochii vechi nu pleacă nicăieri. Rămân în expectativă, răbdători, acționând din umbră și ghidând întregul organism.
Cât despre tentaculele caracatiței gorjene, s-au infiltrat în mai toate aspectele vieții de zi cu zi. Tentaculă în economie, tentaculă la finanțe, tentaculă în sectorul energetic, în sistemul medical, în turism, cultură, jurnalism, sistem social… Nimic nu mai poate funcționa fără ajutorul piovrei! Totul pare a fi sub controlul ei.
În interiorul ei, lucrurile par chiar mai complicate, căci începe să semene cu o caracatiță – păianjen: o pânză enormă cu foarte multe ițe și fire complicate. Odată intrat în interior, greu de ieșit! Pânza este prea densă, ieșirea probabil este dificil de văzut! Și, mai grav, nici mediul înconjurător – adică realitatea – nu mai pare atât de vizibilă. Este învăluită în ceață.
Somnul…
Și-n toată această poveste despre piovra gorjenească, mai am doar un segment spre care să-mi îndrept atenția: oamenii de rând. Aceia care își petrec zilele acasă, la serviciul prost plătit, la piețele care nu mai sunt ca odinioară sau în centrul orașului. Aș vrea să spun liniștiți, dar știu că nu e așa! Căci sunt încovoiați de probleme, de grija zilei de mâine, într-un județ aflat în fază de resuscitare, fără nici o garanție că ea va reuși. Cu siguranță însă sunt aproape absenți, inconștienți poate de prezența caracatiței sau poate prea resemnați în fața puterii ei. Preferă să rămână într-o bulă de aparentă liniște, în speranța că undeva, cândva, se va produce un miracol.
Din când în când câte un câine solidar latră vehement, sperând că reușește să îndepărteze caracatița! Măcar cât să plece în altă parte. Nici o șansă! Este bine ancorată și își dublează greutatea la fiecare an! Iar jivina este încorporată de piovră, metamorfozându-se într-o nouă tentaculă. În cel mai bun caz, este repede izolată, pentru a nu transmite microbul unei posibile haite.
Caracatița elimină un fel de cerneală atunci când se simte urmărită, știați? Piovra gorjului face la fel. Și presupun eu că această substanță amețește într-un fel instinctele celor ce se află în preajma ei, căci altfel nu-mi pot explica starea de indolență în care dormitează locuitorii județului!
Așa că, la final, nu pot decât să sper în apariția în Gorj a unui Corrado Cattani (a se citi un grup de inițiativă) care să dezvăluie și să prindă Piovra înainte ca aceasta să sugrume în tentaculele ei întregul județ!
