Partide politice, pensii, salarii, autonomie, justiție. Libertățile și obligațiile parteneriatului european.

Ultima perioadă din viata politică a României dă senzația de haos generalizat.

Nimeni și nimic din politica autohtonă nu dă semne că are un scop bine definit. Totul este structurat în regimul supraviețuirii de la o zi la alta. Ca nație și stat suntem pe un drum necunoscut, al cărui capăt nu îl știe nimeni, nici măcar șoferul/pilotul/căpitanul mobilului național.
Arhitectura politico-administrativă a ultimilor ani, guvernare tehnocrată și actuala coaliție de guvernare, nu a avut capacitatea să coaguleze interesul național într-un scop comun pe termen mediu și lung. Tehnocrații și-au asumat o așa-zisă menținere pe linia de plutire a guvernării în România, fără a iniția proiecte de țară. Coaliția de guvernare PSD-ALDE încă se zbuciumă într-o mocirlă a propriei neputințe.
Întorcandu-mă în timp, nici măcar promisiunile electorale nu au avut semnificația unui proiect de țară. Programul electoral s-a limitat la promisiuni de majorări salariale ori de pensii, investițiile fiind asociate aproape exclusiv fondurilor europene. Din păcate, fondurile europene atrase în ultimul an tind spre zero. Doar agricultura a mai salvat din promisiunile electorale care imaginau o vâltoare a investițiilor din bani europeni.
Iată că anul centenarului, sărbătorit într-o conjuncturã europolitică și geostrategică dificilă, nu a avut capacitatea promovată de a uni națiunea. Zbuciumul politic la nivel global, convertit în interese economice și strategii militare declarat defensive, ar fi fost contextul unui deziderat comun pentru statul român. Șansa de a fi fost un jucător relevant în conjunctura politico-strategică europeană ar fi fost altfel gestionată dacă politicile interne aveau calitatea de a fi predictibile într-o guvernare stabilă bazată pe interesul comun.
Intern, guvernarea și politicile publice dau senzația saturației, instituțiile statului aflându-se într-o stare latentă vecină cu coma indusă de lideri îmbolnăviți la rândul lor de o putere nejustificată de școala ori experiență. Excepție Ministerul Muncii și Justiției Sociale, unde salariile și pensiile sunt subiect de dezbinare a societății, celelalte instituții au discreția unui cimitir uitat de lume. Nimic nu se întâmplă, nimeni nu are inițiative realizabile. Totul, promisiuni și inițiative, au relevanța unui epitaf în raport de mormântul pe care îl străjuiește.

Să se fi canalizat eforturile liderilor statali în politicile externe?

Guverne schimbate, legislație fiscală modificată la nivel de principiu, promisiuni salariale neonorate prin modificarea fiscalității, pensii și indemnizații majorate de-a valma, scandalul modificărilor legislative din domeniul justiției, tensiunile generate de liderii maghiari în numele unei autonomii nevolnice au avut menirea de a diviza societatea, fărâmițând-o într-o mulțime de facțiuni incapabile să își negocieze interesul comun.
Toate cele enumerate mai sus evidențiază faptul că drumul fără capăt pe care ne aflăm este îngust, cu sens unic și aproape sigur închis.
Cu ani în urmă România funcționa altfel susținută fiind de societatea civilă aproape în integralitatea ei, referindu-mă la obiective majore sustenabile în politica externă prin unitate de acțiune în politica internă. A se vedea deziderate de tipul aderării la Uniunea Europeană, la NATO.
Intrarea în Schengen, aproape consecință a aderării la Uniunea Europeană, ar fi fost poate primul pas în drumul spre o Românie prosperă și puternică pe plan extern. Acest deziderat ar fi cu siguranță punctul intermediar pe un drum european larg cât o autostradă cu un capăt solid în Bruxelles.
România își dorește să își negocieze viitorul la Bruxelles, să își definească importanța rolului în structurile europene prin stabilitate internă, securitate și predictibilitate. România nu își dorește negocieri ale unor interese mici și personale aflate în antiteză cu interesul național. România își dorește să fie admirată de partenerii din politica administrativă și geostrategică, și nu compătimită și apostrofată.
Eu, dar ca și mine, milioane de români, ne dorim să fim apreciați pentru calitățile nației, pentru aportul adus în dezvoltarea și întărirea Uniunii Europene. Reproșurile instituțiilor europene, apostrofările partenerilor strategici și economici nu sunt consecința faptelor românilor, sunt rezultanta drumului ales de lideri incapabili să le încaseze și să și le asume.
Cum ar putea să și le asume? E simplu. Fie prin demisie, fie prin înțelegerea și respectarea parteneriatelor politice asumate și continuarea drumului european asumat de predecesori.
Ca o concluzie, pot doar să aduc în atenție propria-mi observație. Dacă în perioada guvernării tehnocrate senzația a fost că batem pasul pe loc, în prezent rostogolirea spre înapoi este amețitoare. Așa este în viață, urcatul e greu, iar coborârea e rapidă.
În vâltoarea tensiunilor sociale, economice și politice la nivel european și mondial, a pierde ,,la masa verde”, adică fără să participi la joc, este dezastrul care îi lipsea României. Parteneriatele dau relevanță chiar și celor care își respectă angajamentele prin consecvență politică.

Lasa un comentariu