subiectul la nivel de interpretare și argumentare juridică, pentru că fie mă situez de o parte ori alta a subiecților implicați, persoane ori instituții, fie ar trebui să fac o prelegere juridică nefolositoare din punct de vedere publicistic.
Revenind la cererea de ridicare a imunității, în contextul unui dosar penal formulat de parchetul competent indiferent de obiectul acestuia, transpus în suspiciunea rezonabilă de comitere a unei fapte penale, deși nu are legătură cu votul ori cu opiniile politice, acesta parcurge o procedură destul de anevoioasă și subiectivă.
Personal consider că în a ne susține nevinovăția, baza pe prezumția aferentă este general valabilă prin aplicarea art. 16 din Constituția României. Suntem egali în fața legii. Ca om politic, se impune chiar mai mult necesitatea de a-și susține nevinovăția, aspectul juridic fiind însoțit și de răspunderea morală în fața alegătorilor săi. Ar fi normal ca un parlamentar nevinovat să ceară singur simplificarea procedurii prin participare activă la aflarea adevărului în fața procurorului, dar mai ales în fața cetățeanului care i-a acordat încredere prin vot.
Dar, în afara cererilor legate de fapte din dreptul comun pentru fapte ce exced celor considerate de corupție, problema poate fi asumată la nivelul unui cetățean de rând, chiar și dacă subiectul activ al infracțiunii ar avea calitatea de parlamentar. Cât privește suspiciunile săvârșirii unor fapte de corupție de către un parlamentar ori un ministru, responsabilitatea comportă alte valențe.
Conotațiile au impact tocmai împotriva celor ce l-au mandatat să le reprezinte interesele în parlament, deci răspunderea este complexă. La o simplă evaluare, tuturor celor aflați până acum în situația de fi fost subiectul cererilor formulate de procurori pentru începerea urmăririi penale, li se impută acte administrative inițiate, dispuse și asumate, care sunt susceptibile de a fi creat prejudiciu cetățenilor, ca entitate statală. Nicio legătură cu opiniile politice ori votul acestora în exercitarea mandatului.
Ascunderea în spatele imunității aproape că certifică vinovăția invocată de parchet și generează mari dubii în rândul auditoriului informat mediatic. Cu atât mai mult cu cât acesta este în mod evident lipsit de posibilitatea analizei unor acte sau fapte care să ateste necesitatea parcurgerii procedurii parlamentare în materie de imunitate.
Exemplificativ și de actualitate, ce se poate înțelege din susținerea ministrului Rovana Plumb bazată pe considerația că procurorii nu au competența să investigheze procedura de emitere și aplicare a unor acte legislative emise de Guvernul României ? Pot înțelege faptul că realitatea e tocmai cea susținută de acuzare? Să înțeleg că, ales fiind și numit în funcție de demnitate publică, ne este permis orice doar prin simpla invocare a voinței alegătorilor la un anumit moment? Se pot emite astfel acte normative care să genereze prejudiciu statului român și cetățenilor țării prin asimilare? Dacă tot nu se erijeaza nimeni în a fi liderul Teldrum și chiar se dezic de relația cu enigmaticul personaj ce îl conduce pe culmile prosperității prin contracte cu statul, de ce Rovana Plumb și șefii acesteia pe linie de guvern și partid nu au votat pentru începerea urmăririi penale, astfel încât să se demonstreze nevinovăția ministrului și inexistența presupusului prejudiciu? Să ne asteptăm și la un act legislativ emis de Guvern pentru înstrăinarea propriului sediu ori a Palatului Parlamentului către aceeași firmă ori către o alta? Să fi făcut deja demersul prin ocupație, nu prin legiferare?
Dacă ar fi să duc în zona pamfletului fenomenul imunității, aș aborda o situație virtuală în sensul legiferării de către acest parlament bolnav de cereri ale procurorilor a imunității locatarului. Concret, indiferent de natura faptelor locatarilor, aceștia să nu poată fi urmăriți penal decât cu parcurgerea procedurii de ridicare a imunității, bazată pe votul asociației de proprietari. Ar fi vreo diferență? Nici măcar în asociațiile de proprietari procurorii nu au cerut ridicarea imunității pentru începerea urmăririi penale pentru votul ori opiniile separate ale locatarilor.
Dar dacă legea imaginară ar avea aplicabilitate la nivel de cartier, iar personajul care imploră imunitate, de altfel cel mai simpatic tip din cartier, ar fi îngrădit locul de joacă -SÎC! pe firmă, nu pe persoană fizică – doar pentru familia lui? Dacă mai beneficiază și de act de proprietate pentru acest loc de joacă semnat și parafat de șefii de scară? E legal ori ilegal? E moral ori imoral?
Ce inseamnă libertatea votului și a opiniilor politice în parlament? Nu e nevoie de studii juridice pentru a înțelege. Ce parchet și-ar permite să facă o astfel de cerere în Parlamentul României? E cert, niciunul.
AȘADAR, UNDE ESTE HIBA JOCULUI ? LA PROCURORI ORI LA PARLAMENTARI ?
Probabil aș fi printre primii care ar reacționa, în scris ori ieșind în stradă, dacă în democrația românească se va ajunge să fie înregistrate cereri abuzive ale procurorilor, cu referire la vot și opinii politice exprimate în exercitarea mandatului de parlamentar. Sper și îmi doresc ca, pentru viitorul democratic al țării, să nu existe vreodată astfel de imixtiuni. Dar, sper și îmi doresc, în același timp, ca toți cei care au comis fapte penale, cu respectarea prezumpției de nevinovăție, să răspundă în fața legii. Să aibă dreptul de a-și susține juridic nevinovăția dar și obligația morală în fața cetățenilor de a depune toate diligențele pentru aflarea adevarului.
Concluzionez cu paradigma invocată cel mai des: SISTEMUL. Acesta există în orice stat civilizat și structurat instituțional. Așadar, problema e simplă : sistemul nu are nicio implicare. Sunt de acord că în sistem există oameni. Ce ar însemna sistemul fără oameni cu funcții de conducere ori de execuție? Nimic, doar scaune și birouri legiferate prin și pentru competențe.
Prin urmare, oamenii sunt problema. Atât cei din parlament, cât și cei ce abuzează de funcții în instituțiile de forță. Războiul lor are drept victimă colaterală România și cetățenii ei. Oricât de mult vor fi rostogolite instituțiile de forță ca și competențe sau subordonare, tot cu oameni vor funcționa. Abuzul e susceptibil atâta timp cât vor exista instituții statale, cum de altfel există și în mediul privat.
Ca o ironie, noi alegem parlamentari și alte demnități, iar ei își fac propriile numiri în funcție a unor anumite persoane. Reacțiile lor în timp reprezintă negarea negației.
Cerc vicios despre care vor curge râuri de cerneală mereu. Singura soluție posibilă, astfel încât să nu se mai înregistreze abuzuri și mai ales cereri pentru ridicarea imunității, ar fi desființarea tuturor structurilor de forță. Atunci fiecare politician are dreptul și libertatea de a face ce vrea, dar cu costul încălcării libertății și a drepturilor noastre. Succes!
